După primele acorduri Tudor a intrat în atmosfera spectacolului, completând de vreo două ori cu un sunet ascuţit, ceea ce orchestra lăsa parcă neterminat. Făcea cred ceea ce noi toţi simţim dar nu exteriorizăm, din cauza "etichetei", la astfel de spectacole sau când auzim astfel de muzici.
La finalul primei părţi care a durat vreo 15 minute a aplaudat sub impulsul sălii iar de îndată ce a început partea a doua am simţit că nu mai are răbdare, însă sunete puternice de nemulţumire nu a scos, sau cel puţin nu cât să acopere ceea ce cânta orchestra. Dată fiind situaţia mi-am zis că e cazul să ieşim însă l-am şantajat cu ceva ce îi place lui pentru a mai avea un pic de răbdare până la încheierea şi celei de a doua părţi, ca să nu ieşim chiar în timpul cântării. Şi s-a liniştit, începând să dirijeze cu mânuţele pe ritmul muzicii, discret.
Nu au trecut 2 minute şi simt o mână pe braţul meu şi un domn care îmi spune că ar fi bine să ies din sală pe motiv că, copilul ar fi prea mic pentru "un act artistic de o înaltă ţinută", am citat cât mai fidel, precum cel care se petrecea pe scenă. Domnu respectiv era şi este director al filarmonicii, un ilustru violonist conform biografiei de pe site-ul instituţiei, dar sub a cărui conducere, se pare, spectacolele de la filarmonică sunt interzise copiilor.
Ceea ce s-a intâmplat vineri seară, prezentat pe scurt în rândurile de mai sus îmi întăreşte ideea că pentru a fi un bun manager nu trebuie să fii neapărat specialist în domeniul în care manageriezi.
Se dovedeşte încă odată că dacă ştii să cânţi la vioară asta nu înseamnă că eşti bun de manager la filarmonică, că dacă ştii să operezi pe cord deschis nu înseamnă că managementul unui spital îl ai în sânge, sau dacă eşti profesor de olimpici la matematică le ai şi cu stabilirea de obiective pe termen lung. Şi mai sunt şi alte domenii unde se pot da astfel de exemple. Există şi excepţii, însă acestea întăresc regula enunţată anterior.
Gestul făcut de tovarăşul director dovedeşte lipsa de viziune pentru o astfel de instituţie pe a cărei afişe nu am văzut semnul de interzis pentru copiii sub 4 ani, viziune care ar presupune accesibilitatea la o astfel de muzică pentru persoanele de orice vârstă, fără pretenţia că se "deranjează" vreun act artistic. Din păcate mentalitatea scrobită comunistă se manifestă intens în astfel de instituţii şi la 20 de ani de la picarea regimului şi până nu vor apare în funcţii de management oameni care ştiu ce este acela un obiectiv, nimic nu se va schimba. Importantă este şi voinţa celor care îi numesc.
După o perioadă cumulată de 15 ani de manageriat la filarmonica din Iaşi, insituţia arată astfel astăzi (poza de deasupra):
... iar interiorul reprezintă un pericol pentru muzicienii de acolo, lucru observabil de la intrare.
Aşadar atenţie: FILARMONICA DIN IAŞI ESTE INTERZISĂ COPIILOR SUB 4 ANI! Adevărul că la cum arată în interior ar trebui interzisă tuturor pe motiv de pericol de risc seismic!
Oricum THINK BIG!
Şi pentru a-i da o idee tovarăşului director de ce înseamnă să THINK BIG! în materie de concerte simfonice vă invit să vizionaţi asta:
La ei se poate, păcat că la noi nu pot.
Spor la analizat!
Un om matur si iubitor de muzica clasica nu poate vedea astfel lucrurile. Daca un copil sub 4 ani isi cere dreptul sa faca ce vrea in sala de concerte, atunci, in egala masura, un meloman are dreptul sa asculte in liniste concertul. In adevar copilul isi cerea dreptul sa plece, alfel ar fi stat linistit, la fel ca toata lumea, si ar fi savurat remarcabila compozitie si, posibil, interpretarea. Se pare ca nu este inca un meloman. Tatal cerea auditoriului ingaduinta pentru un copil usor agitat, indreptatit sa fie astfel, un copil care simte nevoia sa se miste si sa plece din locul in care nu se poate juca sau cel putin nu poate interactiona cu nimeni si nimic. Nici macar cu tatal care il tintuieste intr-un loc nedorit, necerut. Educatia muzicala este o intentie meritorie pe un parinte. Pacat insa ca incercarea a fost oarecum brutala, atat pentru copil cat si pentru spectatori, in mare masura cunoscatori ai muzicii clasice.
RăspundețiȘtergereExemplul video transmite un alt mesaj decat cel sperat de catre dumneavoastra. Sunt sigura ca se intelege de ce. Fiecare centru cultural este liber sa isi aleaga si sa isi impuna principiile. Dealtfel si dumneavoastra acceptati anumite reguli chiar la compania la care lucrati si, foarte posibil, impuneti unora reguli cu naturalete.
Din fericire puteti alege alte nenumarate locuri si modalitati de divertisment. E pacat sa le judecati pe unele ca ar fi prea riguroase. Unele medii isi merita rigurozitatea. Pana la urma Londra nu este foarte departe si este posibil sa ii faceti o bucurie copilului dumneavoastra ducandu-l acolo, poate chiar la aniversarea a 4 ani.
Invitatia la analiza merita adevarul simplu al vorbelor mele anterioare: necunoscator fiind e de bun simt sa nu imbraci hainele arogantei. Dorinta mea este ca mesajul sa ajunga la sursa, nu este pentru audienta larga.
RăspundețiȘtergereDraga Adela,
RăspundețiȘtergereMa bucur ca mesajul meu a trezit reactii, chiar daca negative vizavi de modul in care am actionat, "tintuindu-mi" propriul copil in scaun pentru a-l forta sa asculte ceva ce nu dorea sa auda, dupa cum ai afirmat. Din pacate, ori nu m-am facut eu bine inteles, ori nu ati inteles, copilul vroia sa mai stea se pare in ciuda reactiilor, ca atare cand am iesit din sala si i-am spus ca trebuie sa plecam mi-a spus ca vrea inapoi la concert. Plus ca il stiu foarte bine ca sa sa imi dau seama cand nu vrea sa stea undeva...ar fi plecat singur. In schimb singurele reactii de nerabdare pe care le-a avut le-a exteriorizat destul de discret cat sa nu deranjeze.
Oricum postarea vizeaza accentuarea ideii ca un manager nu e neparat bun daca e specialist in domeniul pe care il manageriaza. Si actiunea domnului director de la filarmonica demonstreaza asta prin prisma faptului ca, daca ar fi fost un bun manager, s-ar fi asigurat de accesibilitatea la acest tip de muzica a tuturor categoriilor de persoane, ca daca o astfel de insitutie nu educa publicul in spiritul frumosului, cine sa o faca.
Si treaba cu educatul se incepe de la fragede varste, iar pentru asta mi se pare normal sa asiguri si optiuni.
Nu toti parintii sunt muzicieni. Dar cu siguranta sunt cativa care doresc sa ofere copiilor lor, chiar de mici cand creierul lor este ca un burete, experienta ascultarii muzicii clasice "pe viu". Experienta este total diferita decat cea a redarii de pe un CD.
Sa stii ca e o idee sa vizitez Londra pentru a-i oferi experiente de acest gen, care din pacate la noi raman la stadiul de lucruri tabu. Si nu numai in Londra poti descoperi asa ceva ci si mai aproape de noi.
Numai bine.